Când nu ai mai văzut un salariu de un an, accepți cam orice
Ideea articolului ăsta, a pornit de la un text scris de vali. El zice că firmele se plâng că nu găsesc oameni, pentru că nu prodesează cum trebuie. Nu spun salariul de început, mai ascund unele lucruri sub preș etc.
Și eu mi-am adus aminte că mai există un tip de oameni, cei disperați după un loc de muncă. Ăia care nu au mai luat un salariu de un an de zile și care sunt disperați. Cumva, e de înțeles. Au rate, chirie, copil, stomac și toate astea se țin cu bani.
Sunt genul ăla de oameni care se duc spăsiți la interviu și pe fața cărora se citește disperarea și neputința. Ar face (aproape) orice ca să ia postul. Și mai important, ar accepta orice, chiar și un salariu de rahat. Pentru motivele de mai sus.
Iar angajatorul, dacă este vulpoi bătrân, simte asta imediat. Și pune întrebarea magică: „Cam ce salariu ai vrea?”. El are un buget de să zicem 2.500 de lei în mână, net. Dar dacă angajatul cere 1.500 net, de frică să nu scape și postul ăsta, cere și ți se va da.
Trec lunile de probă, după care își dau seama că stomacul ar vrea și el mai multe, că nu le ajung banii etc. Dar se gândesc că job-urile se găsesc greu și atârnă la patron cu speranța că le mai aruncă 100 de lei, undeva, cândva. Și fix ăștia sunt angajații cei mai fideli. Că se tem pentru ziua de mâine.
Lumea asta a angajatilor din Ro e rupta in doua, sunt cei multi cu minimul pe economie sau pe langa si cei care iau peste 1000 de euro. Mentalitatea antreprenorilor din sau veniti in Romania este gresita din start, sa castigam cat mai mult pentru salarii mai mici ca oriunde in UE. Intr-adevar, cand ai burta goala nu-ti permiti la infinit sa refuzi oferte de cacao. Asta e realitatea. Patronii se plang de lipsa oamenilor, dar nu ofera nimic care s-ai stimuleze, se merge doar pe ideea: daca nu vrei sa mori de foame, accepta, eu ma descurc oricum.
Complet de acord cu ce spui tu, dar da-mi voie să te completez cu o frază deja celebră: „mai sunt 10 ca tine afară”.