Cravata Galbenă – am sentimente amestecate

De vreo doi ani, am început să merg mai des la cinema. Bine, „des” înseamnă o dată la două sau trei luni. Ieri seară însă, am asistat la ceva special: avanpremiera de gală a producției Cravata Galbenă, filmul despre viața legendarului dirijor român Sergiu Celibidache. Deși nu sunt un fin cunoscător al muzicii clasice, îi știam numele încă din anii ’90; țin minte și acum un interviu cu domnia sa la TVR, pe vremea când era încă în viață.

Am intrat în sala de proiecție fără nicio așteptare. Am ales pur și simplu să mă las purtat de poveste și să decid la final dacă a meritat. Când am ieșit însă, nu-mi puteam defini clar starea. Timp de două ore și jumătate, trăisem ceva intens, dar la final nu știam dacă sunt fericit, trist sau melancolic. De obicei, îmi formez o părere imediat ce revin în foaier. Nu și de data aceasta.

Aseară a fost una dintre puținele dăți când am simțit că sunt în ecran, nu în fața lui. E ca în „memoriile” acelea din seria Harry Potter, unde poți vedea și retrăi amintirile altcuiva de la câțiva pași distanță. Aveam senzația că sunt acolo: acasă la el, pe terenul de sport al școlii sau pe scenă, alături de Maestru. A fost o experiență unică.

John Malkovich este genial, iar prestația sa, de excepție. A reușit să surprindă magistral esența lui Sergiu Celibidache – o provocare imensă, având în vedere natura imprevizibilă a dirijorului. Au fost momente în care am simțit că urmăresc un documentar sau un reality-show filmat intim, în grădina din spatele casei.

Mi-a rămas întipărită în minte scena de început, în care reprezentanți ai industriei muzicale încearcă să-l convingă să accepte înregistrarea concertelor sale. Reacția lui a fost exact așa cum mi-o imaginam din interviurile sale: i-a trimis „la plimbare” fără menajamente, în cel mai direct mod posibil.

Nici Ben Schnetzer nu s-a lăsat mai prejos. Deși face parte din noua generație de actori, are toate datele pentru a deveni un nume mare. Rolul i s-a potrivit „mănușă”, reușind să redea credibil evoluția personajului pe parcursul a zeci de ani, marcate de traumele războiului și de maturizarea profesională.

Restul distribuției este, de asemenea, la cel mai înalt nivel – un semn clar al unui casting „impecabil orchestrat”. S-a găsit actorul potrivit pentru fiecare personaj, până la figurantul care apare doar 10 secunde pe ecran sau are o singură replică.

Muzica… muzica a fost excelentă, dar a rămas discretă, în plan secund, și sunt convins că acesta a fost un demers intenționat. Maestrul Celibidache detesta înregistrările, considerând că muzica trebuie „consumată” live, în sala de spectacol. În cazul muzicii clasice, tind să-i dau dreptate: acest gen este creat, by design, pentru a fi trăit pe viu.

Decorurile, costumele și recuzita merită și ele menționate. Totul este fidel recreat, fără a eluda spiritul epocii. Poate doar un ochi extrem de critic și perfecționist ar putea găsi mici excepții, însă pentru publicul larg, imersiunea este totală.

Cravata Galbenă a beneficiat de cel mai mare buget din istoria cinematografiei noastre, aproximativ 20 de milioane de euro. Această investiție nu s-a tradus printr-o opulență gratuită, ci într-o abundență necesară: de la amploarea platourilor și numărul mare de figuranți, până la atmosfera generală. Este prima ecranizare românească despre care pot spune că se ridică la standarde internaționale. Și, Slavă Domnului, nu s-a mâncat ciorbă!

Regizorul Serge Ioan Celibidachi (fiul maestrului) a declarat că nu a urmărit să creeze un film „de festival”, deși cred că ar putea câștiga premii oriunde. A subliniat că filmul este creat „pentru public, pentru oameni”. Cred că a vrut să transmită un mesaj important: e onorant să luăm premii, dar e și mai important să readucem oamenii în cinematografe.

Deși are un buget „cum n-a văzut Buftea”, Cravata Galbenă își permite luxul de a nu fi un film comercial. Sunt convins că va fi un succes internațional și că are șanse reale să atingă pragul de break-even în box-office, indiferent dacă va fi sau nu validat de marile festivaluri prin care ne-am obișnuit să trecem „religios”.

Sfatul meu? Mergeți să-l vedeți, chiar dacă nu sunteți fani ai muzicii clasice. Este un film despre muzică, dar nu în sensul clasic. Muzica este aici un laitmotiv care însoțește și onorează „călătoria” unui caracter fascinant și complex: Maestrul Celibidache.