Cravata Galbenă – am sentimente amestecate
De vreo 2 ani de zile am început să mă duc mai des la film. Bine, „des” înseamnă o dată la două sau 3 luni. Ieri seară am fost la avanpremiera de gală a filmului Cravata Galbenă, o producție despre viața dirijorului român Sergiu Celibidache. Chiar dacă nu sunt un fan al muzicii clasice, auzisem de domnia sa și chiar văzusem la TVR un interviu cu el, pe vremea când încă mai trăia.
Am intrat în sala proiecției fără niciun fel de așteptare. Am ales să mă las purtat de poveste și la final să decid dacă a fost sau nu un film bun. Și când am ieșit afară, nu puteam spune cu subiect și predicat ce simt despre film. Sincer, nici acum nu prea pot spune ce simt despre film, pentru că a fost o experiență complexă.
Aseară a fost printre singurele dăți când am simțit că sunt în ecran, nu în fața lui. E în „memoriile” alea din seria Harry Potter, unde poți vedea și retrăi amintirile cuiva. Mi se părea că eram acasă, pe terenul din curtea școlii sau pe scenă alături maestrul Celibidache. A fost o experiență unică.
John Malkovich e genial. Nu știu dacă am mai văzut până acum un film cu domnia sa, dar prestația a fost de excepție. A reușit să cuprindă foarte bine tot ceea ce a fost Sergiu Celibidache, un lucru greu de făcut pentru că personalitatea lui a fost așa de complexă. Și Ben Schnetzer a fost magistral. De el sigur nu am auzit, dar și-a jucat rolul 200%. Cu siguranță va fi un actor „mare”.
Restul actorilor sunt și ei foarte buni, semn că s-a făcut un casting ca la carte. S-a găsit actorul potrivit la personajul potrivit, dacă pot face analogia asta. Inclusiv actorii care apar 10 secunde pe ecran și au maxim o replică, sau chiar figurația din scene. Totul a fost la superlativ.
Muzica… muzica a fost bună, dar nu m-a dat pe spate și știu sigur că asta a fost intenționat. Maestrul Celibidache ura înregistrările, pentru că domnia sa considera că muzica trebuie „consumată” live, în sala de spectacol. Și, în cazul muzicii clasice, tind să-i dau dreptate. Acest gen muzical e făcut să fie cântat live, e cum ar zice americanii, „by design”.
Nici nu cred că trebuie să mai zic de decoruri, costume, recuzită… Toate astea sunt specifice „timpului” lor. Totul este foarte bine executat și nimic nu pare să „eludeze” epoca, cu mici excepții, pe care doar dacă ai OCD le poți observa și care nu distrug în niciun fel atmosfera.
Cravata Galbenă este filmul românesc cu cel mai mare buget din istorie, circa 20 de milioane de euro. Asta s-a transpus nu într-o opulență bizară, ci într-o abundență necesară. De la platouri, la numărul mare de figuranți, la atmosferă, la muzică ș.a.m.d. E prima producție cinematografică autohtonă care pot spune că e „ca afară”. Și, Slavă Domnului, nu s-a mâncat ciorbă!
Regizorul a spus din start că nu este un film „de festival”, deși oriunde s-ar duce, acesta ar putea să ia toate premiile. Dânsul a spus că este un film „pentru public, pentru oameni”. Cred că a dorit să transmită un semnal că e foarte bine să luăm premii la Cannes sau Berlin, dar e și mai bine să aducem oameni obișnuiți în sala de cinema.
Deși are un buget „cum n-a văzut Buftea”, filmul este unul care și-a putut permite să nu fie comercial. Eu cred că va fi un succes peste tot în lume și are șanse chiar să treacă de imperios necesarul „break-even” în box-office. Cu, sau fără vreun premiu la unul sau altele dintre festivalurile internaționale de film pe care ne-am obișnuit cu religiozitate să le câștigăm.
